Nicolae Labiș a murit la o vârstă foarte fragedă, la 21 de ani, fiind lovit de un tramvai în București. În agonia morții sale a compus următoarea poezie:

”Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă…”

Frustrare și resemnare. Asta înțeleg din poezia lui Labiș.

Ce e fascinant la mulți oameni extrem de creativi, plini de geniu, de unicitate și de luciditate profundă a vieții, e că trăiesc puțin. Parcă-s niște lumânări care gonesc spre ardere, spre a crea cât mai multă lumină, în timp ce majoritatea oamenilor își conservă din putere, arzând încet, timid, slab, cu flăcări mici.

Aceste genii călăuzitoare în întunericul necunoașterii, ca Labiș sau Eminescu, ce au murit ambii mult prea tineri ca vârste biologice, au generat atât de multă lumină încât zeci de generații vor fi luminate de creația lor.

nicolae-labis

Mai înțeleg că dincolo de versurile pline de pasiune sau uscăciune uneori, stă un sentiment de foame de dăruire. E cel mai puternic sentiment uman: a dărui; din tine, celuilalt; de la tine celorlalți. O foame care crește pe măsură ce hrănești tot mai mult pe cei ce te citesc.

Scopul?! Imortalizarea. Sunt oameni care au vrut să lase cât mai mult în urmă. Unii au lăsat lucruri, alții fapte, iar alții cuvinte. Toți vor fi însă păstrați cu recunoștință și admirație de cei ce vor urma. Astfel se imortalizează pe hârtia fotografică a timpului, pentru totdeauna.

Acei aleși ai misterului genetic, capabili de a vedea lumea în ansamblu, capabili să perceapă viața nu în ani ci în valoare și energie, vor rămâne ei înșiși un mister, un model de curaj și de trezire.

Ca fond muzical pentru meditație, Sonata Lunii…

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)

➡ iar apoi vezi că ai un 🎁 aici