Prin clasa a 5-a experimentam o etapă a vieții mele care m-a marcat profund. Descoperisem astronomia (nu a astrologia) și devenisem scriitor. Până în clasa a 7-a scrisesem deja vreo 3 jurnale de astronomie, pe care eu le numisem cărți de astronomie.

Fiecare ”carte” primise câte o copertă colorată și câte un titlu pe măsură: ”Volumul 1 de Astronomie – autor Stepan Adrian”, ”Volumul 2…” etc.

Eram atât de mândru de jurnalele mele încât le plimbam peste tot. Nu ratam nici o emisiune de pe Discovery în care se vorbea despre secretele sistemului solar sau despre cine știe ce misiune spațială mai lansase NASA. Chiar dacă abia pricepeam engleza, stăteam încordat în fața TV-ului preț de câteva ore și luam notițe ca un student conștiincios. Nu concepeam să pierd vreo emisiune. Fiecare minut de documentar era aur pentru mine. Notițele le luam pe un carnet special urmând ca ulterior să le copiez citeț în jurnal.

Biblioteca orășenească am luat-o la puricat deasemenea. Devoram zeci de cărți legate de astronomie și îmi completam cunoștințele până spre perfecțiune. Țin minte că făceam hărți ale constelațiilor, reproduceri fidele, făcute manual, iar serile le petreceam cu ochii ațintiți spre cer. La un moment dat gâtul meu nu mai simțea durerea provocată de lungile sesiuni de analizat cerul.

Cum au început toate astea? Cred că prin 96-97 când a fost vizibilă cometa Hale-Bopp. Au trecut vreo 18 ani de atunci și țin minte cum priveam cerul alături de mama și soră-mea. Eram atât de fascinat la cei 8 ani ai mei încât nu vroiam să mai intru în casă. Vroiam să stau să privesc cometa cu arde, cum se consumă și cum înaintează pe orbita sa, nepăsătoare și rece.

În 11 august 1999 a avut loc una dintre cele mai mari eclipse totale din istorie, fiind urmărită la nivel mondial. În România, la TV era frenezie generală. Se puseseră în comerț acei ochelari speciali de eclipsă, niște ochelari din carton cu lentile dintr-un material ca celofanul dar aproape opac. Erau destul de scumpi. Țin minte că am rugat-o pe maică-mea să-mi cumpere o pereche și a acceptat în cele din urmă chiar dacă taică-miu nu a vrut, probabil de teamă de a nu avea vreo leziune la ochi de la privitul în soare.

Apropo de avertizările legate de sănătate, a fost o nebunie la fel de mare. Soarele brusc devenise un fel de băiat rău care putea să provoace orbire și leziuni urâte dacă eclipsa urma să fie vizionată cu ochii liberi. Ca o paranteză, îmi amintesc că uneori mă provocam să privesc cât mai mult Soarele cu ochii liberi, dar asta cu mult înainte de eclipse și avertismente mediale (e destul de nasol, nu încercați totuși).

Ulterior ingeniozitatea românilor s-a dovedit câștigătoare. Au apărut primele ”dispozitive” home made de privit eclipsa și anume, borcane afumate cu lumânarea. Funcționau foarte bine dar tot nu am încercat-o pentru că, evident, televiziunile recomandau ochelarii ”omologați” cu filtre UV și protecții minune.

A fost o experiență foarte frumoasă chiar dacă în multe orașe au fost nori și eclipsa propriu-zisă nu a putut fi urmărită ci doar faptul că dintr-o dată, ziua a devenit noaptea. Totuși finalul eclipsei l-am prins. Televiziunile vorbeau nebune de fazele eclipsei și toată România devenise expertă în astronomie pentru o zi.

A fost comic pentru că eu știam de eclipsă cu ceva timp înainte și chiar le spusesem unor colegi că va veni. Țin minte că au râs de mine. După 11 august 1999, eram un fel de Guru sau astronomul Lipovei 🙂

Ce vremuri frumoase. Prin clasa a 7-a începusem să studiem la școală o materie opțională ce ținea de astronomie. O fază memorabilă a fost aceea când profesoara a întrebat clasa, cred că în prima oră, dacă știe cineva care sunt planetele sistemului nostru solar. Eu în mintea mea ”D’ooooh, ce întrebare e asta?!” la care am răspuns rapid, enumărându-le în ordine exactă pe toate, în doar 3 secunde (și astăzi pot să fac asta).

Toată lumea a asmuțit. Profesoara la fel. S-au mai liniștit probabil când am început să spun câți sateliți are fiecare planetă și numele lor 🙂

Ce-i drept, pasiunea asta legată de astronomie m-a urmărit o bună perioadă din copilăria mea dar a dispărut odată cu intrarea în adolescență. Mereu am descoperit ceva nou care să mă atragă, o nouă formă de provocare pentru mintea mea creativă care nu se odihnea niciodată. Eram înfometat iar după aproape 26 de ani de viață, probabil că asta e singura chestie ce a rămas constantă: foamea după creativitate.

Probabil că voi scrie un articol în care voi încerca să-mi explic mie și vouă, cititorilor călători, cine este Stepan Adrian și ce anume caută.

astronom stepan adrian

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)