Era un sfârșit de august, trecut de ora 20 cu un apus roșiatic, apăsat. Intrasem în trenul ce urma să mă ducă spre casă. Atunci am zărit-o prima oară. Blondă cu ochii maronii, pătrunzători.

O întreb dacă are loc în compartiment și îmi spune că are. Mă așez vis-à-vis de ea fără nici o intenție, fără să-i remarc măcar puțin carisma. Trenul pleacă. Îmi scot agenda să mai notez câteva gânduri ce nu vroiam să le pierd. Într-un moment de gândire arunc ochii pe geam și la întoarcere mă intersectez cu ai ei.

Am rămas amândoi jumătate de secundă blocați apoi căutam să ni-i ocupăm cu altceva. Un zâmbet natural ce-l înțeleg,  și l-a montat de-ndată. Aruncă o privire lungă înspre pantofii ei și zâmbește încă puțin. Trenul anunță apropierea de următoarea stație. Repede. Repede, domnișoara cu părul bălai, își strange bagajul și dă să plece. Îi deschid repede ușa compartimentului ca să poată ieși cu scopul de a-I mai fura un zâmbet. Îmi mulțumește și pleacă mai departe.

Am cunoscut-o în tren. O străină printer străini. Nici nu i-am aflat numele. Probabil că nu ne vom mai vedea vreodată. Poate nici n-ar mai trebui. A fost suficient doar s-o văd o dată. M-a învățat că unele flori nu trebuie culese niciodată. blonda tren

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)