Iubito…

Iartă-mă că-ți spun atât de des că te iubesc, că poate uzez de-un drept ce-l am,

Că-n drumul meu găsesc mereu motive și momente să o fac.

E vina ochilor că te văd peste tot și vina buzelor că-s nesătule.

E vina inimii că se strânge-n piept, când stă prea mult departe,

E vina mâinii tale, că știe-a mângăia și nici mii de sărutări, nu o pot răscumpăra.

Și totuși nu-i de-ajuns…

Nu-i de-ajuns fie să ți-o spun, că simt și am nevoie, ori poate-mi ceri prin vis și ziua nu am pace…

Ce-i limpede e că în mine, e simplul și inocentul gând că, nu vreau, nici de-aș putea, nici de mi-ar fi mai bine, să nu te văd, să nu te aud, să nu te mai am.

Sunt prea al tău. Ești prea a mea și nu e de ajuns, nici 1000 de glasuri de-aș avea, să-ți spun suficient de des, cât te iubesc…

adelinapopa-stepanadrian

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)