Citesc o carte tulburătoare despre efectele psihologice ale lagărului de concentrare, scrisă de Viktor Frankl, fost prizonier în lagărele naziste, un psihiatru remarcabil, care a avut tăria să reziste tuturor provocărilor și ororilor războiului psihologic și fizic pe care le-a trăit în toți acei ani de captivitate.

Povestea e despre puterea minții și a voinței umane, despre curaj și speranță… sau lipsa lor.

În februarie 1945, un prizonier, prieten cu Viktor Frankl, se aproprie de acesta și îi spune:

– Trebuie să îți spun ceva, doctore. Am avut un vis ciudat. O voce mi-a spus că dacă îmi doresc ceva, ar trebui doar să spun ceea ce vreau și toate întrebările mele vor primi răspuns. Ce crezi că am întrebat? Am întrebat când se va sfârși războiul pentru mine. Știi ce vreau să spun, doctore – pentru mine! Voiam să știu când întregul lagăr va fi eliberat și toate suferințele vor lua sfârșit.

– Și ce ți-a răspuns vocea?

– Mi-a șoptit 30 martie 1945.

Ei bine, într-un final luna martie a venit și pe măsură ce se apropia data presupusă a eliberării, nu exista niciun zvon sau știre că războiul avea să se apropie de sfârșit sau că ar putea fi eliberați.

În 29 martie 1945, prietenul lui Viktor se îmbolnăvește subit și avea febră mare. În 30 martie 1945, ziua în care visul său profetic i-a spus că vor fi eliberați, a început să delireze și și-a pierdut conștiința. În 31 martie 1945 s-a stins din viață. Murise de tifos, boală care ucise deja mii de deținuți din cauza condițiilor precare de viață.

Cei care știu că există o legătură între starea mentală a unui om, a curajului și speranței acestuia, și corpul uman, vor înțelege că pierderea bruscă a acestora poate avea efecte mortale.

Dezamăgirea pe care a suferit-o prizonierul i-a cauzat o scădere a rezistenței corpului împotriva infecției la tifos. Speranța în viitor și dorința lui de a trăi au fost paralizate și astfel, corpul său a căzut pradă bolii.

Poate că povestea asta e una care întristează și nu motivează, dar trebuie să vezi dincolo de experiența negativă, așa cum spui și Viktor Frankl în cartea sa, Omul în căutarea sensului vieții.

Fiecare își duce propria cruce sau trece prin dificultăți ce uneori pot părea mai mari decât a celor din jur. Cu toate astea, îți poți da seama de cât de relativ e totul, mai cu seamă percepția ta a suferinței și dificultăților tale, atunci când te raportezi la ceva mai grav – cu mult mai grav – decât ceea ce trăiești tu.

Citind cartea asta am realizat încă o dată că nu am voie să mă plâng și mai mult, e lipsă de respect pentru cei care au trecut prin iadul pe pământ și totuși au încercat să își păstreze demnitatea, umanitatea și speranța, să nu se transforme în animale care nu fac decât să-și vadă de propria supraviețuire, ne mai contând ce e în jur.

Îți recomand să citești cartea lui Viktor Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, ca să trezești în tine o forță născută din umilință și modestie, capabilă să dea putere și să motiveze, dincolo de ceea ce percepi în viața de zi cu zi legat de dificultăți și provocări.

Până la urmă, proverbul e adevărat – speranța chiar moare ultima – și dacă o ții în viață, poți învinge chiar și hororile unui lagăr, așa cum spui Viktor Frankl în cartea lui, o carte care mă face să mă simt mic și plin de gratitudine pentru viața mea.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)