În sfertul de secol pe care l-am trăit am reușit să trag niște concluzii destul de fidele la realitatea pe care o trăim. Cel puțin asta cred eu, iar argumentele se-ntăresc pe măsură ce îmbătrânesc. Am ceva cu rimele azi așa că o să-ți explic care e treaba cu titlul ăsta urât:

La priveghi mi-e prieten bun, în spital e-un om comun.

Există în România o formă deosebită de ipocrizie și mai există ”mitul respectului mortului”. Cele două elemente îmbinate formează împreună scenarii extrem de penibile ca următorul:

Marele actor X care a îmbucurat generații întregi cu talentul său actoricesc deosebit, a intrat în spital fiind afectat de o boală extrem de gravă. Are nevoie de o operație care costă €50.000 sau moare.

Populația e înduioșată până se ajunge la partea cu banii, astfel:

Vai săracu’ X. L-a ajuns și pe el boala. Păcat de el. €50.000? Să-l ajute Becali că eu n-am de unde. Și gura mea trebuie să mănânce.

Astfel marele actor X, intră într-un con de umbră cât timp e în spital și strânge bani ca să trăiască. Între timp moare.

După vreun an de așteptare letargică, timp în care X a îndurat chinurile morții, populația parcă se trezește și începe specific să bocească după marele X care a făcut atât de multe pentru ei, iar dânșii, populația, nu a binevoit nici un SMS de 10 lei să doneze. Evident din cauza lui Becali, pentru că toată lumea se încrede în puterea lui salvatoare (cel puțin săracii cu duhul).

Dintr-o dată, iubitorul popor, își deschide dulăpiorul cu amintiri și arhiva interioară, jelește după amintirea marelui X, aruncă vina pe stat și pe sistemul medical, aruncă vina unii pe ceilalți și după îngropăciune, case closed, toată lumea înapoi la rutina cotidiană.

Comportamentul ăsta e unul extrem de penibil și e tipic pentru vitejii ce se-arată după război, mulții viteji români.

Realitatea însă e că le place să se hlizească la TV, așteptând mereu o bombă nouă, un motiv ca să înceapă din nou să bârfească frenetic, o nouă scânteie care să-i trezească din letargia robotizată a rutinei ce nu-i mai surprinde cu nimic, de proști ce sunt, săracii de ei.

Când e viu te doare-n cot și când e mort îl respecți.

Nu suntem demni de nume și valori morale înalte. Ne vindem pentru nimic în sărăcia, prostia și abisul întunecimii minții noastre. Trezit-ai române?!

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)