dezvoltare personala ironizare

M-am născut acum 27 de ani într-o familie de oameni simpli. Părinții mei, oameni cu slujbe modeste, cu salarii modeste, au făcut tot posibilul să-mi ofere în primul rând ceea ce aveam nevoie și apoi ceea ce îmi doream, chiar dacă uneori asta era dificil. M-au educat cum știau mai bine, am primit cei 7 ani de acasă și câteva lecții care m-au ajutat să aleg îmi aleg un drum, chiar dacă nu era cel pe care și-l doreau ei.

Nu m-am născut într-o familie de capitaliști, de antreprenori sau lideri ai comunității, dar în timp a încolțit în mine dorința de mai mult, de a prospera, de a fi diferit de ceea ce îmi „prezenta piața”. Cum nu am putut găsi exemple sau modele de urmat în propria casă sau imediata vecinătate, am început să caut în alte părți.

Am avut multe provocări, m-am plafonat într-un job pe care nu-l doream și pe care-l uram (chiar dacă nu era vina job-ului). Pe scurt aveam nevoie de ajutor ca să scap de plafonare și de sentimentul de mediocritate pe care-l simțeam zi de zi.

Am găsit exemple și modele în cărți, în cursuri și în seminariile la care am participat în ultimii 5 ani. Am început astfel să-mi definesc tot mai bine viziunea și să înțeleg ce am de făcut, dar în primul rând cine sunt; și ca mine sunt mulți.

Evident, în timp ce unii învață și se străduiesc să (se) înțeleagă, există unii care ironizează asta, care iau în derâdere conceptul de Dezvoltare Personală și motivele pentru care unii plătesc bani pentru ca alții să le vină în față și să le spună cum să își trăiască viața.

Personal am investit câteva mii de euro bune în ultimii ani, în cursurile, cărțile, seminariile la care am participat. De fiecare dată am simțit că primesc valoare, că am învățat ceva nou și, per total, s-a făcut mai multă lumină în viața mea.

Ceea ce nu înțeleg cei care îi ironizează pe „spălații pe creier” sau „sectanții” adepți ai mișcărilor Self-help care au pătruns în România de un deceniu și ceva, e că oamenii sunt diferiți și unii chiar nu se nasc atotștiutori.

În timp ce unul râde pentru că i se pare futil spre ex. subiectul  cum să îți gestionezi emoțiile, un altul ajunge să își rezolve niște blocaje mentale care îl limitau și care îi aduceau multă frustrare, ca să meargă mai departe, să înainteze în direcția pe care și-o dorește.

Doi oameni, același subiect, poate aceeași nevoie, dar două atitudini diferite.

Totuși, întrebarea mea e de ce acești ironici simt nevoia să critice și să râdă, ba chiar să adopte o atitudine defensivă atunci când cineva își exprimă interesul față de subiect și investește resurse. Toate astea când nimeni nu le-a cerut opinia. Ei simt totuși nevoia să și-o exprime.

La seminarul lui Robin Sharma de la București am învățat o chestie foarte mișto: victima simte nevoia să critice munca ce a adus rezultatele pe care ea și le dorește.

Cu alte cuvinte, să fie vorba despre invidie?

Unul spunea la un moment dat că nu suportă să vadă cum unii oameni sunt fraieriți de așa-numiții guru în dezvoltare personală sau antreprenoriat. Cum adică fraieriți?!

Dacă tu nu ai nevoia X, asta înseamnă că toți cei care o au și folosesc soluția pentru nevoia X, sunt fraieri și victime a celor care se îmbogățesc de pe urma lor? E absurd.

Nu poți compara nevoia de apă a unui pom în creștere și a unui cactus iar apoi să spui că pomul este mai lacom, mai fraier sau mai slab.

În fine, eu personal cred că acești ironici sunt doar niște sceptici care au nevoie de o abordare diferită a unui vânzător care să le rezolve obiecțiile, sau sunt doar niște hateri care nu sunt de acord cu nimic, care au prea multă energie și nu știu cum să o cheltuie.

Sfatul meu e să caște ochii la propria persoană și la ceea ce fac. E posibil ca cea mai mare frustrare a lor să fie și cea mai mare oportunitate.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)