În 2003 intrasem la cel mai „prestigios” profil al liceului Atanasie Marienescu din Lipova, secția de matematică-informatică. Era considerat așa pentru că în genere, elevii cu cele mai mari medii aplicau la secția asta.

Eu, un puștan slăbănog de 14 ani, blond (cu 500% mai mult păr decât acum), plin de coșuri și de vise mărețe, pășeam pentru prima dată în noua sală de clasă cu o încredere și o aroganță specifică ENTJ-iștilor, considerând că voi fi cel mai bun la informatică, microbul pe care l-am captat prima dată când am pus mâna pe un computer, prin anul 2000.

Nu pot să descriu entuziasmul pe care l-am trăit când mi-am cunoscut profesorul de informatică, dl. dr. ing. prof. Popa Cornel (i-am scris aici toate titlurile, în ordine descrescătoare, așa cum ne-a învățat pe toți și cum îi plăcea 🙂 ).

Prima oră a fost și prima lecție. Nu-i plăcea să piardă timpul și era mereu foarte serios cu materia. Preda cu multă pasiune și mult spirit didactic și, ca să încununeze asta, în ora a 2-a ne-a dat un test din tot ce am învățat prima oră.

Am și acum acel prim test undeva într-o cutie de amintiri. Eram convins că prima impresie pe care i-o voi face ca un elev silitor și viitor programator inovator de excepție va fi una extraordinară, devenind ulterior elevul lui preferat.

Peste încă o săptămână vine ziua anunțării rezultatelor. Cu ochii mari și un rânjet plin de entuziasm eram pregătit să culeg primii lauri ai victoriei, prima notă de 10 cu plus, primele laude. Parcă și acum aud ecoul vocii lui:

Stepan. Hmm. Ce făcuși, tinere?! Nota 3!

Poftim??? Cât??? Nu se poate! E o greșeală! Eu sunt cel mai bun din clasă! Imposibil să iau eu 3!

Nici vorbă. Testul a fost varză și nota era pe merit.

A fost probabil o găleată cu apă rece care mi-a priit în anii care urmau să vină. Am fost distrus vreo lună și mă simțeam de-a dreptul umilit – dar cine m-a umilit?! [retoric]

Anyway, timpul a trecut și în cele din urmă am reușit să mă pun pe picioare, să îmi iau mai în serios pasiunea și la câteva luni distanță câștigam primul concurs de informatică din viața mea, cu locul 1.

De la umilința primului și ultimului 3 din viața mea, la aplauzele primite de la colegii care mă aclamau cu mândrie când au aflat că am luat locul 1, au fost multă muncă și multă încurajare primită de la un profesor căruia îi mulțumesc pentru faptul că a știut să scoată ce e mai bun din mine.

Nu l-am mai văzut de ani de zile, de când a plecat peste ocean. Îmi aduc și acum aminte momentul în care m-am întâlnit cu dânsul după ce abandonasem facultatea. I-am citit în ochi o ușoară dezamăgire pentru că știa că pot mai mult. Eu doar voiam altceva, nu am irosit nimic.

Sunt rari astfel de profesori și dl. Popa Cornel e unul dintre aceștia.

M-am decis să scriu acest articol în semn de mulțumire. Acum 15 minute am deschis editorul PHP ca să scriu câteva linii de cod pentru unul dintre site-urile pe care le am și care azi îmi aduc pâinea. Am realizat că poate nu aș fi aici, acum, așa, dacă nu îmi era dânsul profesor.

Totuși, am cuiva să îi mulțumesc chiar mai mult decât dl. profesor.

Mamei mele care acum vreo 15 ani mi-a cumpărat primul computer, un Pentium 1 cu 120 Mhz, 16 Mb memorie, HDD de 517 MB și vreo 20 de kg cu totul, aducându-l din București la Lipova (vreo 500 de km). Singură. Yes! I have a strong mother 😀

Iată cum doi oameni mari pot schimba cursul vieții unui om mic oferindu-i resursele materiale, intelectuale și spirituale de care acesta are nevoie.

Sunt recunoscător pentru asta și le mulțumesc!

Dl. Popa Cornel, dacă ajungeți să citiți articolul ăsta să știți că seriozitatea și pasiunea pe care le-ați investit în elevii dvstr. au dat roade și a meritat – nu știu dacă poate fi o mândrie mai mare ca profesor! Meritați din plin!

Poza de mai jos cred că e singura pe care o am cu dânsul. De la stânga la dreapta dl. Popa Cornel, Răzvan (one of my biggest pals ever) și eu. Poză făcută acum 11 ani, în 24.11.2004, la ora de informatică.

popa cornel stepan adrian

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)