Privesc cumva nostalgic (o fii vina orei tarzii a unei vineri de toamna) spre anii alb-negrului ceausist si al vremurilor de prohibitie si de protest literar, in care cartea era in locul TV-ului iar Biblioteca in locul discotecilor de azi.

Uite un Mircea Dinescu de-un strengaresc saptispe ani, recitand un poem propriu, “Domnisoara doamna clipa”. Ma intreb un singur lucru: unde-s domnisoarele de altadata, ce se lasau mangaiate de jocul cuvintelor pana sa cada prada barbatului ce le curta?! Raspuns: acolo unde-s si barbatii…

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)