Trăia cândva demult, un bătrân cu un picior de lemn ce alerga prin sat de unul singur, fie ploaie, soare sau zăpadă. Era poreclit moș Butuc. Toată lumea zicea că e nebun și râdea de el. Adesea cădea și nu putea să se ridice singur. Uneori stătea chiar și câteva ore întins pe drum, fără să spună nimic. Greu se oprea câte un bun samaritean să-l ridice.

În ciuda vârstei înaintate și a handicapului său, zi de zi, la ora 6 fix, alerga prin micul sat în care locuia de peste 70 de ani. Sunetul piciorului de lemn cu vârf metalic ce lovea drumul pietruit, era pentru cei din oraș semnalul de trezire.

Toată lumea îl știa pe moș Butuc dar puțini îi cunoșteau povestea. Niciodată nu a vorbit. Nici măcar un salut. Alerga de unul singur și uneori făceau șir după el, toți câinii din sat care îl urmăreau ca pe un mare general care îi conducea la bătălie.

Locuia într-o căsuță din chirpici, la umbra unui nuc bătrân, la marginea satului. Era singur, nu avea pe nimeni. Oamenii râdeau de el și spuneau că l-ar fi părăsit nevasta când a înnebunit în urmă cu mulți ani. Alții spuneau că și-a omorât nevasta și ar fi îngropat-o în pădure, iar apoi ar fi înnebunit.

Noapte de noapte, în geamul său se vedea arzând o lampă. Oamenii spuneau că îi era frică de întuneric din cauză că îl bântuia soția sa și astfel nu dormea niciodată.

Anii au trecut și într-o bună zi, dis de dimineață, nu s-a mai auzit zgomotul piciorului de lemn al lui moș Butuc. Sătenii au mers curioși la casa sa. L-au găsit fără suflare, șezând pe un scaun în fața unei măsuțe pe care ardea lampa. Lângă el, un jurnal, scris îngrijit și un stilou vechi într-o călimară de cerneală.

După ce l-au îngropat creștinește pe moș Butuc, sătenii au luat jurnalul și l-au citit. În jurnal scria:

Am avut o viață frumoasă. La 17 ani am învățat ce e iubirea. Am cunoscut o fată cu cei mai verzi și blânzi ochi din câți am văzut. Am făcut-o soția mea și am trăit cel mai frumos an din viața mea. Apoi a venit războiul. Am plecat copil viteaz, cu multe gânduri și cu râuri de lacrimi vărsate în urma mea de acei ochi verzi ce îi iubeam mai mult decât propria viață.

Pe câmpul de bătălie, în zgomote de tun și țipete de disperare, sub ploaia de plumbi și moarte, ce o simțeam adesea că-mi respiră-n ceafă, copilul s-a făcut bărbat.

Mi s-a repartizat cel mai greu post. Reparam liniile de telegrafie, distruse de inamic. Trebuia să alerg repede. Cu spatele încovoiat de ranița grea, alergam gândind că în spate aveam inamicul urmărindu-mă cu baioneta ascuțită iar în față, dincolo de zare mă aștepta cel mai blând chip și ochii mei verzi.

Zilele treceau și gândurile mele zburau departe, la satul meu, la casa mea și se așterneau pe obrajii umezi ai soției mele dragi.

Nopțile le petreceam întrebându-mă dacă mâine voi mai deschide ochii sau dacă o voi mai vedea vreodată.

Războiul nu cruța pe nimeni. Zilnic cineva lipsea, zilnic apăreau chipuri noi. În fiecare noapte auzeam pe cineva plângând. Uneori auzeam plânsetul și în vis.

Eu eram cu gândul acasă, așteptând ziua în care mă voi întoarce în brațele calde ale soției mele.

Acea zi fericită a venit… tragic. În timp ce reparam o linie de telegraf am fost lovit de un obuz care mi-a luat un picior. Stăteam întins cu ochii spre cer, urechile țiuind în surzimea exploziei. Nu-mi mai simțeam corpul. Credeam că am murit și urmează să părăsesc acel corp. Așteptam momentul, privind norii purtați de vânturile calde de vară. Așteptam să mor cu gândul că nu o voi mai vedea niciodată. Nu vroiam să mor dar eram pregătit. Am închis ochii și am adormit….

M-am trezit într-o cameră luminoasă cu dureri peste tot și fără un picior. Nici nu-mi păsa. Știam acum că mă voi întoarce acasă în brațele ei.

După câteva săptămâni am părăsit spitalul în care mă aflasem și am luat-o spre casă, spre locul mult așteptat unde sufletul meu rămăsese în urmă cu aproape 4 ani.

Durere mare și jale acasă… satul fumega. Fusese distrus de focul venit din cer, adus de inamic. Casa-mi era culcată la pământ și în curte-i zăcea trupul parcă dormind. Era încă roșie în obraji… sau visam din nou. Mai bine nu mă cruța moartea, îmi doream ca obuzul să-mi fi nimerit pieptul, nu piciorul… Inima-mi era sfâșiată iar sufletul pierdut undeva în negura timpului, cândva într-o viață de mult apusă.

Am îngropat-o într-o zi ploioasă de toamnă. M-am îngropat și eu cu ea în acea zi.

Săptămâni întregi nu am dormit. Nopțile erau lungi și grele. Mă bântuiau fantomele războiului, mă bântuia un trecut după care tânjeam.

Într-o dimineață, când nici nu se crăpase de ziuă, am ieșit afară și am început să mă plimb prin sat. Era primăvară, aveam vreo 22 de ani, un picior de lemn și… am început să alerg. De atunci nu m-am mai oprit. Am alergat 71 de ani ca să rămân viu. În spatele meu era trecutul dureros, acea baionetă ascuțită ce mă împungea în spate și dacă mă opream, mă omora. În fața mea era speranța, era lumina și căldura verii din brațele ei.

Am alergat în fiecare zi la întâlnirea cu ea… am alergat zi de zi ca să-mi vindec inima și să-nec gândul negru.

Azi sunt împăcat. O simt aproape. Curând vom fi împreună și simt că trăiesc mai mult decât niciodată…

Acestea au fost ultimele cuvinte ale lui Moș Butuc. A plecat din această lume lăsând în urmă un simbol al dragostei și al luptei, simbol ce va trăi prin rândurile sale, veacuri de acum.

mos butuc

Notă: această poveste este fictivă și a fost scrisă de mine. Personajul este deasemenea fictiv și imaginea lui ”moș Butuc” de mai sus, nu reprezintă personajul real. Morala poveștii este că nu trebuie să judecăm oamenii după felul în care arată sau se comportă, fără să cunoaștem nimic despre ei. Oamenii pot ascunde povești nebănuite.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)