Era odată un tip de 2,2 m, bine făcut, foarte atletic și determinat să devină un jucător de rugby. Într-o bună zi s-a hotărât să meargă la antrenorul din oraș să-i ceară să-l învețe să joace ca în cele din urmă să poată face parte din echipa orașului.

Ajunge jucătorul nostru la antrenor și îi spune cât de mult își dorește să fie jucător în echipa orașului. Antrenorul era încântat de fizionomia tipului, ce l-ar fi făcut un extraordinar și puternic jucător. Dar avea acesta aptitudinile necesare unui jucător de rughby? Nu avea de unde știi așa că antrenorul l-a pus la test.

Au făcut împreună câteva pase. Antrenorul arunca de la 10m mingea și viitorul nostru rugbist trebuia să o prindă. În zadar. În mai bine din 90% din cazuri mingea îi scăpa din mâini, alunecându-i pe palmele-i transpirate și slabe. Cu toate că avea o constituție atletică, avea mâinile prea slabe. Cu părere de rău, antrenorul i-a spus că acesta nu poate face parte din echipa sa și nici nu poate să îl antreneze pentru că mâinile sale sunt prea slabe și nu poate să irosească timp doar ca să-l învețe cum să prindă mingea.

Jucătorul nostru, nu s-a lăsat păgubaș. A mers acasă și în fața unui zid de beton a început să exerseze. La început arunca mingea cu putere în zid ca mai apoi să o prindă. Pe măsură ce se descurca tot mai bine a decis să șuteze mingea cu putere și la fel, să o prindă.

Era foarte dificil. Mingea ricoșa cu o viteză foarte mare și adesea zbura în alte părți sau o scăpa. Cu toate astea și-a propus ca timp de un an să facă în fiecare zi 350 de prinderi, indiferent de câte șuturi va trebui să facă. Era o provocare mare dar asta urma să-l transforme într-un campion dacă trecea de cele 365 de zile de antrenament.

După un an, jucătorul nostru era deja un profesionist în prinderi așa că s-a dus din nou la antrenor. Acesta a rămas profund impresionat și l-a introdus în echipă pe cel mai bun post. La scurt timp, abilitățile jucătorului a propulsat întreaga echipă în campionatele naționale și au obținut chiar locuri fruntașe.

Nimic nu ar fi fost posibil dacă jucătorul nu și-ar fi propus să se antreneze singur în condiții de mare dificultate timp de un an. Repetiția a fost într-adevăr cheia succesului său.

La fel cum repetiția e mama învățăturii, repetiția este și mama performanței. Cei care vor performanță trebuie să învețe să repete și să repete. Disciplina și ambiția sunt motorul repetiției și în cele din urmă toate aceastea vor duce la rezultatele dorite și la performanță.

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)