Dragă domnișoară oarecare…

Greutatea apusului dintre noi mă condamnă și îndeamnă la tot mai multe răspunsuri pentru întrebările ce mi se nasc în minte, pe care încerc să le sugrum omenește, una câte una. Oricât aș încerca să le ucid, ele nu se încumetă a muri deloc.

Voi încerca totuși să le las să moară de foame. Nimic nu e infinit, nici măcar parazitul numit dragoste. De altfel, există multe tratamente. Cu toate astea parcă nu-mi vine să îmi curm suferința. Nu am nevoie de leacuri. Oricum, e tot ce ne mai leagă ca oameni ce aproape au învățat a se iubi.

Știu că n-ai să citești rândurile astea dar îmi place să cred că totuși o faci. Găsesc atât de elegantă transcrierea oftărilor din dragoste încât, poate din aroganță sau dintr-un delir de oră târzie, o voi face chiar și cu prețul irosirii emoțiilor mele.

Încerc să umplu golul din mine cu niște conversații lungi ce le port singur fără a avea curajul să mai aștept vreun rezultat. De fapt, nu mai aștept rezultate de nicăieri.

Ori de câte ori am așteptat, doar m-am înveninat încă puțin și încă puțin… nici cianura nu e fatală în cantități mici. Poate devin imun. În cazul ăsta, voi face tot posibilul să cad în cea mai adâncă depresie, la limita supraviețuirii sufletului uman, doar ca să am de unde pleca mâine cu un zâmbet larg și molipsitor.

Trăim iluzia unui drum nou când de fapt trăim cele mai profunde forme ale ignoranței.

Zicea cineva de niște tratament?!…

Gata! Promit că n-am să-ți mai scriu pentru că nu simt decât că îmi ascut singur o sabie care mă va împunge împinsă de un val de ranchiună, ce te caracterizează atât de mult.

A cui să fie vina?! Sunt doar niște cuvinte ce trebuiau vorbite…

Semnat,

Un oarecare…

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)