Mănânc o felie de lubeniță. E dulce. Îmi place să tai din mijloc pentru că acolo e cel mai dulce. Încerc să o savurez, dar de poftă o înfulec repede. E atât de bună și răcoritoare. Uhhh… în acest moment asta înseamnă fericire pentru mine.

Mă gândesc la ce îmi povestea maică-mea, de copilăria ei în Bucureștiul comunist prin anii ’70. Dacă un copil apărea cu un măr în curtea blocului, ceilalți deja salivau. Dacă te vedea cu o bucată de plăcintă, poate erai și fugărit. Cine știe?! Poate exagerez.

Apoi îmi aduc aminte de ce însemna fericirea mea ca și copil. De fiecare dată când auzeam bicicleta bunicului, știam că urma să primesc o banană sau o ciocolată mică, ceva. Eram fericit. Era simplu. Și, de fapt, e în continuare la fel de simplu.

Felul în care devii fericit nu s-a schimbat și nu se va schimba niciodată. Chiar și în măsură ce vremurile se shimbă, nu facem altceva decât să ne setăm obiective tot mai sus și mai greu de atins care să ne facă în cele din urmă… fericiți.

Dacă ești un om nefericit, cel mai probabil ți-ai setat obiective mult prea sus încât nu ești capabil să le atingi. Poate din lăcomie. Poate din naivitate. Poate din prostie.

Oricare ar fi motivul, ideea e că învățăm ce înseamnă fericirea de la ceilalți – de unde și preluăm ”obiectivele mărețe”, prin a căror atingere, dobândim ceea ce căutăm. Fericirea.

Legea lui Stepan: Dacă o felie de lubeniță te poate face fericit, poți fii pe deplin fericit și împlinit în orice aspect al vieții tale. Tot ce ai nevoie e un pic de creativitate și muncă!

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)