Pe propria piele am experimentat că dacă stau prea mult în casă, sedentar în fața calculatorului, îmi scade foarte mult încrederea în capacitățile corpului meu. Nu doar că uit cât de multe pot face, cât de puternic pot fi, cât de mult pot ridica, cât de mult pot alerga etc, dar mă și atrofiez și mă trezesc că urcând cele aproape 10 trepte ale casei, ca să ajung la etaj unde e camera mea, ascult un concert de pocnituri de articulații.

Ce senzație neplăcută e aceea de a fi nesigur pe pașii tăi. Nu-i de mirare că pe măsură ce îmbătrânesc, tot mai mulți oameni, devenind grași și obezi, evită tot mai mult să facă mișcare de teamă că ceva s-ar rupe în ei și astfel, stereotipul ”ești bătrân deci ești bun de nimic” e tot mai însușit.

Pe măsură ce ne simțim tot mai confortabil, adoptând confortul în toate achizițiile noastre care exploatează pe nesimțite această nevoie umană, devenim tot mai demotivați, mai puturoși, mai sensibili și mai mofturoși.

Nu știu câți se gândesc că acest confort luat în doze prea mari duce la toate problemele pe care le avem. Cel mai comun exemplu e mașina. Mai suntem capabili să distingem necesitatea de confort? Întreabă-te de câte ori ți-e cu adevărat necesară mașina.

Apoi stau și mă gândesc la povestea aia cu copiii japonezi scoși de părinții ”incompetenți” să se joace în fundul gol, iarna în zăpadă, cu riscul de a răci. Dar a răci e echivalentul european la asiaticul a stimula imunitatea. Cine știe câte lucruri am ajuns să le înțelegem pe dos tocmai pentru că niște înțelepți sensibili au făcut literă de lege la un moment dat din sensibilitatea lor.

Mai sunt și părinții care din prea mare dragoste evită să scoată copilul în necunoscut și să-l pună în pericol, poate chiar de pneumonie, dacă tot eram la capitolul cu iarna-n zăpadă. Doar că percepția evenimentelor se fac după etaloanele societății, după care ne ghidăm prea mult.

Chiar există un tip, Adrian Soare îl cheamă, care s-a pus la un moment dat să alerge în pantaloni scurți și desculț iarna prin zăpadă. Eu personal am zis că e foarte tare tipul, cu toate că marea majoritate zicea că e puțin sărit. Ok, am zis și eu că e sărit când a ajuns acasă și a făcut duș cu apă rece (și chiar făcea asta regulat pentru stimularea imunității).

Oamenii ca el rup tiparele și inspiră. Scot din cotidian mințile îndrăznețe care vor mai mult. Astfel, având un exemplu ca el, am îndrăznit și eu să alerg vreo 10 km prin ploaie, în poate cel mai greu traseu parcurs vreodată.

Apoi îmi amintesc de cum îmi povestea un bun prieten de-al meu, tatăl unei foste prietene care a făcut armata undeva în Moldova, parcă la Roman. Cică acolo era cea mai grea armată din toată țara. Făceau marșuri de 80km / zi vara, cu echipamentele pe ei, cu masca pe față, echipați full option de război; asta înseamnă câteva zeci de kg în plus.

Îmi zicea cum venea un camion după plutonul de soldați și îi aduna pe cei care leșinau. Astăzi probabil că unii sensibili ar pune problema de Drepturile Omului sau ceva de genul.

Îmi amintesc la un moment dat că am citit și de povestea unui bătrân de 100 și ceva de ani care la vârsta sa înaintată, iarna era cu pieptul dezgolit în pădure cărând bușteni groși în spate. Nu vreau să zic că toți oamenii sunt programați genetic să fie atât de puternici și de rezistenți dar totuși, trăim niște vremuri atât de împuțite care ne încurajează să fim puturoși, să bem Cola și să mâncam McDonalds alături de alte mizerii, și apoi ne mirăm că dă diabetul și cancerul peste populație.

Cum naiba să nu dea dacă ești programat să crezi că ești din ce în ce mai sensibil și mai dependent? Societatea face asta, industria face asta. Bine, dacă insiști și masonii fac asta.

Îmi povestea o prietenă, mamă de vreo 40 de ani, care ”îndrăznește” să-și facă timp să mai și alerge, că a fost abordată de alte ”dive” de vârsta ei care i-au spus ceva de genul:

”Ce-ți mai trebuie alergat acum? Doar nu mai ești tânără. Gata, ești măritată. Ce-ți mai trebuie să slăbești?!”

Cred că vă dați seama din afirmația asta care e conștiința colectivă a poporului vis-a-vis de sport și mișcare. Sportul e rubrica de după știri.

Una peste alta, eu refuz să fiu sensibil și să fac parte din gașca de atrofiați. Lupt cu sudoare împotriva acestei contra-mișcări pentru că vreau să fiu un exemplu pentru cei din jurul meu și mai ales pentru copiii mei. Vreau să pot trăi cât mai mult și cât mai bine ca să mă pot bucura de tot ce îmi oferă viața.

Dacă ai citit acest articol cu siguranță e un foc care arde în tine. Poate arde mai mocnit, poate e deja un vârtej de scântei și jar. Ideea e că ceea ce am scris în articolul ăsta nu e o utopie. E o nevoie reală, fie că acceptăm, fie că nu!

Împreună pentru un viitor mai bun, pentru o Românie verde și prosperă!

Nu există vreme rea ci doar îmbrăcăminte neadecvată. Nu există vreme rea ci doar oameni prea moi.

nu există vreme rea

Dacă ți-a plăcut articolul, dă-i un share :)